Teismul

Teismul
Introducere | Tipuri de Teism

Introducere

Teismul este credința în existența uneia sau mai multor divinități sau zei (dumnezei), care sunt atât imanenţi (adică există în univers) și totuși transcendenţi (adică depășesc existenţa fizică, sau sunt independente de ea). De asemenea, aceşti zei, interacţionează, într-un fel, cu universul (spre deosebire de deism), și sunt adesea consideraţi a fi omniscienţi, omnipotenţi și omniprezenţi.

Cuvântul "teism" a fost inventat pentru prima dată în limba engleză în secolul al 17-lea pentru a contrasta cu mai vechiul termen, "ateism". "Deismul" și "teismul" şi-au schimbat puţin sensul în jurul anului 1700, datorită influenței tot mai mari a ateismului: "deismul" a fost inițial utilizat ca sinonim pentru "teismul" de astăzi, dar a ajuns să exprime o doctrină filosofică separată (a se vedea deismul).

Teismul include monoteismul (credința într-un dumnezeu), politeismul (credința în mulți dumnezei) și deismul (credința în unul sau mai mulţi dumnezei care nu intervin în lume), precum și panteismul (credința că dumnezeu și universul sunt același lucru ), panenteismul (credința că dumnezeu este pretutindeni în univers, dar îtotdeauna mai mare decât universul și dincolo de el ) și multe alte variante (vezi sectiunea despre filosofia religiei). Ceea ce el nu include, este ateismul (convingerea că nu există dumnezei) și agnosticismul (credința că nu se cunoaște dacă există zei sau nu).

Religiile avraamice (Iudaismul, creștinismul și islamismul), precum și hinduismul, Sikhismul, Baha'i și zoroastrismul, sunt toate religii teiste.

Tipuri de Teism

Teismul clasic se referă la ideile tradiționale ale marilor religii monoteiste, precum iudaismul, creștinismul și islamul care susţin că Dumnezeu este unul absolut, etern, atotcunoscător (omniscient), atotputernic (omnipotent) și ființa desăvârşită, care este legat de lume ca şi creator al ei, dar nu este afectat de lume (imuabil), precum și ca fiind transcendent dincolo de ea.

Doctrinele teismului clasic se bazează pe scrierile Sfintei Scripturi, cum ar fi Tanahul, Biblia sau Coranul, deși se datorează, de asemenea, filosofiei platoniciene și neoplatoniciene, și, prin urmare, sintezei dintre gândirea creștină și filozofia greacă. Într-o mare măsură acesta (teismul) a fost dezvoltat în timpul secolului al 3-lea de către Sf Augustin (puternic influențat de Plotin), care s-a bazat pe idealismul platonician pentru a interpreta creștinismul, și a fost extins de către Sf. Toma de Aquino în secolul al 13-lea, după redescoperirea lucrărilor lui Aristotel.

Teismul deschis, cunoscut, de asemenea, sub numele de teismul liberului arbitru, este o mișcare teologică recentă care încearcă să explice relația concretă dintre voința liberă a omului și suveranitatea lui Dumnezeu, spre deosebire de teismul clasic care susține că Dumnezeu determină pe deplin viitorul. Acesta susține, printre altele, că noțiunile de omniprezență și imutabilitate nu provin din Biblie, ci din fuziunea ulterioară a gândirii iudeo-creștine cu filozofia greacă a platonismului și stoicismului, care a postulat un Dumnezeu infinit și o vedere deterministă a istoriei.

http://www.philosophybasics.com/branch_theism.html

* * *